Astazi a fost o zi frumoasa!

Semi'nsorit sau semi'norat, depinde cum vroiai sa privesti problema, dar oricum...de pe cand era doar o dimineata ziua asta promitea sa fie aproape perfrecta. Nu voi amintii aici micimea trezitului aproape cu noaptea in cap dupa ce Antonia ne-a chinuit (dar doar atat, de culoare) pe la orele cele mici ale diminetii. Nu voi amintii nici de faptul ca bebelusa asta mica plange cerand ,cica, botezul cu niste medicamente anti-colici pentru care este prea mica.

Nu! Voi amintii doar ca pe la orele pranzului, suparata de colici, am iesit sa o linistesc pe balcon ca sa o vada putin soarele. Pentru prima data dupa multi ani am desfacut balansoarul meu din timpurile cand inca mai citeam Petre Ispirescu, m-am asezat cu Antonia in brate si am inceput sa ne uitam la cerul intredeschis cu doar termopanele semicurate intre linistea copilului si vantul de afara. Balansoarul scartaia de atat amar de neglijenta, balconul meu arata aproape incheiat, iar sotia mi-a adus o bere de la frigider.

Ce ciudat mi s-a parut. Alerg atat si totusi mi-am regasit implinirea intr-asa imperfecta nemiscare.

Nevasta mi-a facut cateva poze si pentru prima data mi-a parut rau ca nimeni nu a inventat aparatul care sa-ti inghete timpul.